stop - drop - breathe... and connect

Ieri seară veneam grabită spre casă, sperând că voi reuși să ajung mai devreme decât de obicei. Cum stătea să plouă și era deja pe înserate, ideea unei ieșiri în parc nu mi se părea deloc potrivită. Intru în casă, salut copilul și, în timp ce încercam să mă fac comodă, îl aud declarând cu entuziasm că de abia așteaptă să mergem să jucăm badminton în parc. Așa cum AM PROMIS.

În general, evit să fac promisiuni pentru care este nevoie de timp extra, mai ales în zilele lucrătoare. Discutasem ce-i drept că voi încerca să vin mai devreme acasa și, dacă vremea ține cu noi și avem măcar o oră la dispozitie până se înserează, POATE mergem în parc să testăm noile palete de badminton. 

Încerc să-i reamintesc acest lucru explicându-i de ce cred eu că ar fi mai bine să amânăm ieșirea în parc pentru a doua zi, îi propun alternative de distracție în casă, dar degeaba. Se ambalează, începe să se agite în timp ce-mi spune că s-a grăbit să lipească cutia în care ține fluturașii de badminton tocmai pentru că era sigur că vom ieși afară. Așa cum AM PROMIS.

Pe masură ce discuția avansează, spiritele se încing din ce în ce mai mult. Simt că-mi scapă ceva, pare să nu audă nimic din ceea ce îi spun, repetând fără încetare același lucru... până când, pe neașteptate, izbucnește în plâns.

Îmi dau seama că nu este vorba doar despre badminton, mă calmez (las să se vadă clar asta din tonul vocii, mi se întâmplă uneori să uit că ”tonul face muzica”) și-l întreb dacă s-a întâmplat ceva neplăcut la școală sau în drum spre casă. Îmi spune că a avut o zi groaznică: prietenul lui cel mai bun s-a supărat că a preferat compania uneia dintre colege și nu jucat badminton doar cu el, ba mai mult chiar, a spus în fața celorlați că ea joacă mai bine decât prietenul lui. S-au certat, au aruncat de colo-colo cutia cu fluturași (până s-a rupt), și-au spus cuvinte jignitoare (”ești cel mai rău prieten din lume”).

* * * 

Parcă eram într-un scenariu déjà-vu, pe măsură ce îmi descria întâmplarea cu pricina, îmi aminteam de povestea cu care și-a început Laura Markham conferinta de sâmbătă. La fel ca în cazul nostru, adevăratul motiv al tristeții / frustrării a ieșit la iveală abia atunci când părintele a conștientizat că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi și a încercat să se apropie mai mult de copil. Sfatul ei a fost ca, în astfel de situații, să aplicăm strategia STOP - DROP - BREATH: ne oprim din ceea ce avem de făcut, respirăm și ne calmăm, construind astfel premisele reconectării cu copilul, care va deveni după aceea mult mai receptiv la tot ceea ce îi spunem.

Este vorba despre un proces care presupune 3 etape. În primul rând, este necesar să lucrăm cu noi înșine în ceea ce privește acceptarea și reglarea propriilor emoții. Copiii explorează / învață inclusiv prin testarea limitelor, cortexul lor pre-frontal este încă incomplet dezvoltat. Este responsabilitatea noastră să nu ne lăsăm copleșiți, altfel spus:

Stay away from the edge and don't take it personally

A doua etapă se referă la conectarea cu copilul. Se recomandă măcar 30 de minute zilnic alocate interacțiunii directe (fara ecran/ cărți), timp în care să râdem, să ne jucăm, să oferim tandrețe. Iar atunci când apare o problemă, să ascultăm și să ne spunem părerea fără să judecăm, pe scurt:

Say what you see and validate their emotions

A treia etapă presupune să le acordăm suportul de care au nevoie ca să-si regleze emoțiile, ajutându-i să găsească singuri soluții (îi întrebăm, de exemplu, cum văd ei situația respectivă / ce cred că ar putea face diferit sau ca să repare lucrurile).

Studiile de specialitate arată că metoda în care stabilirea limitelor este corelată cu un nivel corespunzător de empatie, adică HIGH EXPECTATIONS - HIGH SUPPORT este singura cu adevărat eficientă pe termen lung (spre deosebire de "no limits - high support" - un soi de șantaj emoțional sau limitele stricte care defineau interacțiunea noastră cu părinții, ambele cu impact negativ pe termen lung).

Last but not the least... dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor (acceptarea și reglarea emoțiilor, capacitatea de auto-control și de a-i înțelege pe cei din jur) contribuie la îmbunătațirea acelor aspecte care impulsionează creșterea și-i ajută pe copii să facă față cerințelor școlare: motivație, reziliență, putere de concentrare, abilitatea de a lucra în echipă.

Later edit... 

Am stat mult de vorbă după ce mi-a povestit cele întâmplate. M-a întrebat dacă am trecut vreodată printr-o situație asemănătoare, dacă eu cred că a greșit cu ceva față de prietenul lui și cum l-aș sfătui să procedeze ("Mami, mai că-mi vine să nu-l iert, așa de tare m-a necăjit ceea ce a făcut!"). L-am încurajat să manifeste empatie, să-și aminteasca de momentele când i s-a întâmplat să nu fie tocmai în apele lui, provocând supărare chiar dacă nu a intenționat acest lucru, care a fost reacția prietenilor lui când a încercat să-și repare greșeala. Am observat împreună că lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât par la prima vedere. Și că ajută să-ți împărtășești emoțiile, e mai ușor să găsești o rezolvare atunci când nu te mai simți copleșit de griji. Parcă i s-a luat o povară de pe umeri... am văzut, încă o dată, cât de mult ajută să fim acolo, lângă ei, atunci când au nevoie de sprijinul nostru.

Așa cum spunea Laura Markham: "Tu, ca părinte, ai întotdeauna puterea de a liniști furtuna, ori de a o transforma într-o tornadă".