24 de ore

Căutând cu sârg pretext pentru o nobilă pledoarie, ma întorc, deloc întâmplător, cu gândul la vremurile de odinioară. Copil fiind, obișnuiam să “mă dau mare” cu îndrăzneala actelor mele de curaj: escaladat garduri, jucat fotbal cot la cot cu băieții, cățărat prin copaci. Sau, mai bine zis, cu genunchii mei peticiți. Pe atunci, nu înțelegeam de ce mama suspina ori de cate ori veneam în casă cu sângele șiroind în neștire. Și nici de ce ma sfătuia cu blândețe să nu mai chinui în zadar crustele pe cale a se transforma în cicatrici.

Dintre toate rănile copilăriei, doar una nu s-a vindecat pe de-a-ntregul, deși bisturiul medicilor și timpul si-au facut, pe rând datoria. Pe genunchiul meu stâng, dar și într-un colț de suflet se află încă tatuat semnul ce-mi amintește tăcut de povestea iernii cu zăpada imaculata și iubire de copii inocenți. Dar să revenim cu picioarele pe pământ... în definitiv, năzbâtiile unui alt copil zburdalnic mi-au fost sursă de inspirație, dar și de nesomn la ceas târziu din noapte.

Cu Dudu nu avem (încă!) la activ prea multe incidente care să se lase cu răni însângerate. Mi-am promis ca voi face tot posibilul să împiedic acest lucru, chiar daca știu pe dinafară lecția despre libertatea de explorare pe care este bine să o lași copilului. L-am încurajat mereu să încerce provocări care îi depășesc, cu puțin, abilitățile, dar am fost întotdeauna langă el, în caz de urgență. Și nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de zgaibele pe care și le face în palme sau pe genunchi, în schimb îmi ies complet din minți atunci când este vorba despre lovituri la cap.

Prima oara s-a întâmplat când copilul avea în jur de 10 luni. Nici până în ziua de astăzi nu-mi pot explica cum, în cele cateva secunde cat m-am întors cu spatele la el, a reușit să facă un salt spectaculos peste patul lat de 1.20 m, aterizând prin rostogolire, direct pe covor. Nu pot descrie șocul prin care am trecut, cred că am bocit (amândoi) pret de câteva zeci de minute bune. Carmen (pediatra copilului) a reușit cu greu să mă calmeze. Tot ea mi-a spus pentru prima oară despre "regula celor 24 de ore", intervalul de timp în care pot apărea semnele unei reacții grave: vărsături in jet, stari de letargie sau somnolență, vorbire incoerentă, mers împleticit. Cum însă unele dintre aceste manifestări sunt cam greu de depistat la un bebe de nici un an, este de la sine înțeles  că nu mi-am găsit liniștea decat la capătul câtorva nopți nedormite. A trecut cu bine, iar eu am reînnoit "jurământul" de vigilență maternă făcut cu mine însămi: avea să fie prima si ultima lovitură de acest fel!

Dar vorba ceea, "socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg". Când Dudu avea în jur de 15 luni, Domnia Sa, bona copilului, a avut (ne)fericita inspirație să îi lase la îndemână o "jucărie" foarte interesantă.

Nu este deloc greu de anticipat care a fost urmarea. În timp ce copilul (nu bona, Doamne ferește!) încerca cu sârg să măture holul, s-a împiedicat de coadă și s-a înfipt cu fruntea în plinta de la gresie. Urmarea? Un cucui de toată frumusețea... din fericire, și de această dată, fără consecințe nedorite!

Pana după vârsta de 2 ani, a cam făcut cunostință cu toate obiectele aflate la înălțimea propice unui contact direct: margini de masă, tocuri de ușa etc. La un moment dat, a reușit chiar să-și "tatueze" pe frunte urmele elemenților de la caloriferul din camera lui. Nu au fost lovituri puternice, dar aproape de fiecare data mi-au provocat nopți insomniace, în care analizam obsesiv, în detaliu orice semn care ar fi putut să mă ducă cu gândul la urmări grave.

Aproape că uitasem cum este, o lungă perioadă de timp nu am mai avut incidente de acest fel. Pană acum câteva luni cand, încercând să se aseze mai bine în leagăn - din acela suspendat cu lanțuri (senzații tari, pericole pe măsură - aviz amatorilor), și-a pierdut echilibrul și a aterizat in viteză pe spate. Contactul capului cu solul s-a petrecut de-abia în urmatoarea fracțiune de secundă și, din fericire, ne aflam intr-un spatiu de joacă protejat cu "covoraș". Copilul a scăpat doar cu spaima aferentă, eu însă am numărat din nou orele, în noaptea albă ce a urmat întâmplării cu pricina.

Concluzia acestei povesti este că nu putem controla absolut tot ceea ce se întâmplă, oricat de mult ne-am dori acest lucru. O abordare echilibrată, receptivă la nevoile de explorare ale copilului, nu poate elimina complet din ecuație producerea unor astfel de incidente.

Pe de altă parte însă, cred ca un mediu protejat (în care copilul are acces doar în locurile fără pericole potențiale) este o necesitate (și nu doar în ceea ce priveste genul acesta de incidente - atenție la prize, ustensile ascutite de bucătărie, produse de curațenie, produse cosmetice etc). Căci, fără îndoiala, "Paza bună trece primejdia rea!"

Daca totuși se întâmplă, si presupunand că nu este vorba despre ceva grav care să necesite consult medical de urgentă, abordarea trebuie să fie una constructivă. Adică am comis-o, ne asumăm greșeala, facem tot ceea ce ține de noi să-l ajutam pe copil să depășeasca momentul și mergem mai departe. Știu: este usor de zis, însă al naibii de greu de pus în practică. Mai concret, iată ce m-a învătat pe mine experiența.

În primul rând, este indicat să încercăm să nu intrăm in panică, pentru a fi in stare să evaluam cât mai obiectiv reacțiile copilului. De cele mai multe ori, recomandarea preliminara a medicului pediatru ține cont de ceea ce relatează părinții cu privire la schimbările apărute dupa producerea incidentului.

Se pare că loviturile la frunte sunt, în general, mai putin periculoase decât cele din zona cefei. Însă nici o lovitură nu trebuie tratată cu superficialitate. Dacă în primele 24 de ore și în absența altor factor declanșatori - gen indigestie (așa cum am pățit-o noi, mama ei de coincidență) apar simptomele cunoscute, medicul pediatru poate recomanda o evaluare neurologică.  

Apoi, este bine de știut ce opțiuni de ameliorare a durerii există. Adica o doză de Nurofen și cremă din plante. În cazul juliturilor, crema de Galbenele s-a dovedit a fi cea mai eficientă, iar pentru cucuie și vanătăi de orice fel, Arnica face minuni. Pe încercate...

Last, but not the least... (auto) blamarea nu aduce nici un beneficiu, ci doar frustare și tensiuni inutile, într-un context în care este necesar să ne păstrăm luciditatea și stăpânirea de sine.