un blog MAREmic: jurnal de tabără

sursa foto: Sponge Bob (Nickelodeon)

Homesickness is a perfectly normal human emotion. It means you have a home worth missing <<Michael Thompson>>

Fără îndoială, experiențele pe cont propriu îi ajută pe copii să-și dezvolte creativitatea, rezistența și curajul. Să dobândească încredere în ei, să se cunoască mai bine, să se descurce într-un mediu diferit de cel cu care sunt obișnuiți și / sau în situații mai putin cunoscute.

Știu ce spune teoria, știu (din proprie experiență) că așa stau lucrurile însă tot mi s-a strâns sufletul când l-am auzit întrebându-mă dacă pot veni "repede-repede", să stau cu el în tabără. Sau suspinând în timp ce-mi spunea că el nu crede că se poate descurca fără noi (deși acasă auzim, din ce in ce mai des în ultima perioadă, exact opusul). Ușor, dar și greu - oare noi nu simțeam la fel când eram de vârsta lor?

Aveam 11 ani când părinții mei s-au gândit că sunt in stare să mă descurc o săptămână fără ajutorul lor. Au ales o tabără organizată la Oglinzi, lângă Tg. Neamț unde îl știau pe director (și asta reprezenta, pe vremea aceea, o garanție suficient de bună că era o variantă cât de cât decentă).

Treceam în clasa a V-a, ceilalți copiii erau cu vreo 2-3 ani mai mari decât mine. Eu eram din partea locului, ei veneau din jud. Olt. Bănuiesc că erau colegi, eu nu cunoșteam pe niciunul dintre ei. Nu am reușit să-mi fac nici un prieten, am suferit de tristețe și singuratate, de abia am așteptat să mă întorc acasă. Nu le-am povestit părinților cât de greu mi-a fost, nu-mi amintesc să fi discutat prea mult pe seama celor întâmplate. Însa, cu bune si rele, experiența asta a fost un punct de reper care a contat enorm pentru mine si dezvoltarea mea ulterioara: am învațat că nu gravitează totul în jurul meu, că este neplăcut ca cei din jur să te trateze cu superioritate și / sau prejudecăți (“ceea ce nu-ți place, altuia nu face” era pe înțelesul meu la vârsta aceea), că a fi empatic este o calitate importantă. Și, cel mai important, faptul ca părinții mei începeau să aibă încredere în mine.

* * *

Acum doi ani... prima tabără în care a mers copilul a fost o reușită, din toate punctele de vedere. Nu știu ce a contat mai mult: programul (bine organizat, cu activități diverse care să-i țina permanent ocupați pe copii), grupul (din care făceau parte câțiva colegi / verișoara / doamna învățătoare), locația (în Bucovina)... cert este că s-a bucurat de această experiență mult mai intens decât ne-am așteptat. A încercat lucruri pe care nu le facuse niciodată pâna atunci, a descoperit locuri fascinante (muntele a fost principala atracție) și oameni care i-au rămas în suflet. Când a coborât din autocar, la întoarcere acasă, a exclamat fericit: “A fost o aventură minunata!"

Anul trecut a ales să meargă în tabără cu școala de muzică, o săptămâna dedicată instrumentului preferat - în cazul nostru, tobele (cântând și compunând împreună cu colegii din formație, pentru prima oară într-o astfel de ipostază). I-au plăcut drumețiile și peisajul, a reușit să-și faca vreo 2 prieteni. Din păcate, faptul ca unii dintre părinți au putut participa alături de copiii a alimentat starea de neliniște pe care a resimțit-o pe durata taberei. Însă nu a regretat nici un moment că s-a întâmplat. Ba dimpotrivă.

foto Tudor Burlacu

Nu poti ști până nu încerci. Intuiția de mamă îmi spune că el, copilul meu drag, este pregătit să dea piept cu emoțiile pe care le resimte în astfel de momente, în afara zonei lui de confort. Încurajările noastre și faptul că ne știe alături de el indiferent de situație, îl vor ajuta (sper) să nu se dea bătut, să încerce să găsească singur soluții, să se bucure până la urmă de toate aceaste experiențe minunate.

..................................................................................................................................................

Later edit... tocmai s-a întors din prima tabără în care merge anul acesta (organizată la Plaiul Foii - Zărnești).

A fost așa cum ne așteptam. În majoritatea timpului, debordând de entuziasm și bucurie (cu greu îl puteam opri din povestit). Alteori oftând printre lacrimi abia reținute, căutând pretexte să ne sune ca să ne spună că i s-a facut dor de noi. Ușor, dar și greu...