sâmbătă, 26 iunie 2010

nostalgii

“Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa / Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva” (Epilog, Vama Veche)

Demult de tot, intr-o zi de 26 (martie) el si ea au descoperit ca se iubesc: el a sarutat-o timid in coltul buzelor, au plans si au ras, apoi iar s-au sarutat "cat pentru toata viata" credea ea. "Da, si maine o vom lua de la capat!", o ameninta el strengareste. In acea seara si-au dat seama ca isi doresc sa isi petreaca tot restul vietii impreuna; "pana cand moartea ne va desparti, si… dupa!" obisnuiau sa-si promita unul altuia.

O poveste ce poate parea banala pt altii... dar care imi umple sufletul de nostalgie, in amintirea acelor vremuri…

Am stiut dintotdeauna ca ne dorim copii, dar timpul parea ca lupta impotriva noastra: traiul intr-o modesta garsoniera confort II nu oferea o perspectiva optimista asupra viitorului, iar nesiguranta zilei de maine nu facea decat sa adauge si mai mult “paie pe foc”. Dar ne iubeam si visam, visam cu ochii deschisi la momentele in care vom (re)decoperi lumea prin ochii lor. Am crezut in puterea pe care ne-o dadea iubirea noastra, am luptat sa depasim obstacole si sa alungam temeri, sa trecem peste un esec… Nici eu nu stiu cum am reusit sa regasim in noi forta sa ne asumam curajul unei noi incercari. Iar acum, cand ne tinem in brate puiul mult dorit iar soarta pare sa nu ne mai joace feste, ne intristam si ne bucuram de atatea si atatea aduceri aminte....

Paradoxal sau nu, amintirile noastre comune dateaza din vremea copilariei, dar cum oare ar fi putut sta lucrurile altfel intr-o lume ingradita de “pereti de beton”, ca cea in care am crescut cei din generatia noastra?!

Si totusi, in ciuda copilariei austere pe care am avut-o, gustul libertatii pe care am resimtit-o in perioada studentiei si toata exaltarea derivata din aceasta si din iubirea noastra ne-au facut sa visam mai altfel: “Am doar optispe’ani / Sunt nebun iubesc si nu am bani! / Visele mele se implinesc / Cat bat din palme sau cat clipesc”. Impreuna am invatat in acea perioada sa “respiram iubire” in incercarea noastra de a-i molipsi pe cei sceptici care nu credeau in asta; doar stiam fara indoiala ca “ura nu naste copii”.  Atunci cred, ne-am gandit pentru prima oara ca am vrea ca baiatul nostru sa poarte un nume care sa ne aduca in suflet peste ani emotia din vremea cand scrijeleam stangaci pe nisip declaratii de dragoste, chiar acolo unde valurile sterg amintirile transformandu-le in nemurire. Mai mult chiar, Tudor este fara indoiala acel ‘Dar de la Dumnezeu’ pe care l-am asteptat cu nerabdare atatia si atatia ani.

Epilog
M-am intrebat adesea cum este cum este sa te “doara marea” sau sa “topesti” gustul sarat al acesteia intr-un sarut? Nu am regrete, ci doar nostalgii ca nu am copilarit suficient, hranindu-ne libertatea cu vise mult prea cuminti. Mai putem oare spera ca nu este prea tarziu sa ne regasim? Poate...

Oricum “povestea merge mai departe”: acum este randul copiilor nostri sa isi construiasca castele de vise; iar eu... voi fi acolo intr-un colt din primul rand al vietii lui, sperand ca nu va uita sa-mi zambeasca din cand in cand si sa le spuna celor sceptici: "Mama m-a-nvatat sa zbor!". 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu