luni, 14 februarie 2011

lingura cuvantului si urechile de ascultat


Cand copilul era in jurul varstei de 3 ani, ne-a bubuit in minte o idee pe cat de importanta, pe atat de greu de pus in practica. Ne-am gandit ca a venit momentul sa il ajutam sa inteleaga ce inseamna respectul fata de cei din jurul lui, si implicit faptul ca sunt situatii in viata cand trebuie sa incerce sa fie rabdator, tolerant.

Ne-am inarmat cu rabdare si am inceput seria prelegerilor pe aceasta tema: “Puiule, cand o alta persoana are ceva de spus, nu este frumos sa incepi si tu sa vorbesti. Ce tie nu-ti place, altuia nu face” bla-bla. Copilul a parut receptiv la ceea ce i-am spus noi, a ascultat  (de cele mai multe ori fara sa ne intrerupa) si a dat semne ca intelege. Nu ne-am stabilit nici un orizont de timp, am asteptat si am tot asteptat, dar schimbarea mult asteptata nu s-a produs.



Nu s-a schimbat aproape nimic: in continuare vorbeste mult, incredibil de mult – oriunde si oricand (inclusiv in somn). Asta nu ar fi chiar o problema (ca doar are cu cine sa semene). Insa atunci cand o alta persoana da semne ca ar vrea sa spuna ceva, devine brusc atent la ceea ce se intampla in jurul lui (desi parea ca nu este). Doar cateva secunde, atata dureaza pana i se activeaza butonul de vorbire. Imediat incepe sa turuie mai mult si mai tare pt a se face auzit, incercand parca sa acopere toate celelalte voci. Ca si cum i-ar fi teama ca pierde ceva daca nu este permanent in centru atentiei.


Cat pe ce sa ne resemnam cu ideea, insa acum cateva zile am aflat ca s-ar putea sa mai avem o sansa. Cineva specializat in lucru cu copiii mi-a vandut acest pont, asigurandu-ma totodata ca, in majoritatea situatiilor similare, da rezultate. Se pare ca geniala idee este o metoda cunoscuta (din pacate nu i-am retinut denumirea) care ii ajuta pe copii sa-si insuseasca anumite comportamente folosind tehnica vizualizarii.

Se ia o lingura de lemn (sau orice alt obiect similar), pe care se deseneaza o fata zambitoare. Acest procedeu are menirea de a o transforma intr-o lingura magica, numita lingura cuvantului. Doar acea persoana care o are in mana la un moment dat poate vorbi. Si in tot acest timp, ceilalti participanti la discutie isi monteaza pe cap urechile de ascultare. Fara sa intrerupa, incearca sa fie atenti la ceea ce spune posesorul lingurei si, cand acesta termina ce are de spus, rolurile se inverseaza. Tare de tot, nu-i asa?

Nu sunt in masura sa evaluez obiectiv metoda in sine, dar cu siguranta a fost mult mai usor de digerat de catre copil in comparatie cu discursurile abstracte si plictisitoare  pe care i le-am servit pana acum. Si stiti ceva? Chiar se pare ca functioneaza.

In loc de concluzie, nu ma pot abtine sa nu remarc: Ce bine ar fi fost sa fi existat o asemenea lingura magica si pe vremea cand eram eu copil!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu