vineri, 23 septembrie 2011

24 de ore

Cautand cu sarg pretext pt o nobila pledoarie, ma intorc (deloc intamplator) cu gandul la vremurile de odinioara. Copil fiind, obisnuiam sa “ma dau mare” cu indrazneala actelor mele de curaj: escaladat garduri, jucat fotbal cot la cot cu baietii, catarat prin copaci. Sau, mai bine zis, cu genunchii mei peticiti. Pe atunci, nu intelegeam de ce mama suspina ori de cate ori veneam in casa cu sangele siroind in nestire. Si nici de ce ma sfatuia cu blandete sa nu chinui in zadar crustele pe cale a se transforma in cicatrici.

Dintre toate ranile copilariei, doar una nu s-a vindecat pe de-a-ntregul, desi bisturiul medicilor si timpul si-au facut, pe rand datoria. Pe genunchiul meu stang, dar si intr-un colt de suflet se afla inca tatuat semnul ce-mi aminteste tacut de povestea iernii cu zapada imaculata si iubire de copii inocenti.

Dar sa revenim cu picioarele pe pamant... in definitiv, nazbatiile unui alt copil zburdalnic mi-au fost sursa de inspiratie, dar si de nesomn la ceas tarziu din noapte.

Cu Dudu nu avem (inca!) la activ prea multe incidente care sa se lase cu rani insangerate. Mi-am promis ca voi face tot posibilul sa impiedic acest lucru, chiar daca stiu pe dinafara lectia despre "libertatea de explorare" pe care este bine sa o lasi copilului. L-am incurajat mereu sa incerce provocari care ii depasesc, cu putin, abilitatile, dar am fost intotdeauna langa el, in caz de urgenta. Si nu-mi pasa nici cat negru sub unghie de zgaibele pe care si le face in palme sau pe genunchi, in schimb imi ies complet din minti atunci cand este vorba despre lovituri la cap.

Prima oara s-a intamplat cand copilul avea in jur de 10 luni. Nici pana in ziua de astazi nu imi pot explica cum, in cele cateva secunde cat m-am intors cu spatele la el, a reusit sa faca un salt spectaculos peste patul lat de 1.20 m, aterizand prin rostogolire, direct pe covor. Nu pot descrie socul prin care am trecut, cred ca am bocit (amandoi) pret de cateva zeci de minute bune. Carmen (pediatra copilului) a reusit cu greu sa ma calmeze. Tot ea mi-a spus pt prima oara despre "timpul adevarului" - cele 24 de ore in care pot aparea semnele unei reactii grave: varsaturi in jet, stari de letargie / somnolenta, vorbire incoerenta, mers impleticit. Cum insa unele dintre aceste manifestari sunt cam greu de depistat la un bebe de nici un an, este de la sine inteles  ca nu mi-am gasit linistea decat la capatul a cateva nopti nedormite. A trecut cu bine, iar eu am reinnoit "juramantul" de vigilenta materna facut cu mine insami: avea sa fie prima si ultima lovitura de acest fel!

Dar vorba ceea, "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Cand Dudu avea in jur de 15 luni, Domnia Sa, bona copilului, a avut (ne)fericita inspiratie sa ii lase la indemana o "jucarie" foarte interesanta.



Nu este deloc greu de anticipat care a fost urmarea. In timp ce copilul (nu bona, Doamne fereste!) incerca cu sarg sa mature holul, s-a impiedicat de coada si s-a infipt cu fruntea in plinta de la gresie. Urmarea? Un cucui de toata frumusetea... fara consecinte nedorite, din fericire!

Pana dupa varsta de 2 ani, am cam facut cunostinta cu toate obiectele aflate la inaltimea propice unui contact direct: margini de masa, tocuri de usa, etc. La un moment dat, a reusit chiar sa-si "tatueze" pe frunte urmele elementilor de la caloriferul din camera lui. Nu au fost lovituri puternice, dar aproape de fiecare data mi-au provocat nopti insomniace, in care analizam in detaliu orice semn care ar fi putut sa ma duca cu gandul la urmari grave.

Aproape ca uitasem cum este, o lunga perioada de timp nu am mai avut incidente de acest fel. Pana acum cateva luni cand, incercand sa se aseze mai bine in leagan - din acela suspendat cu lanturi (senzatii tari, pericole pe masura - aviz amatorilor), si-a pierdut echilibrul si a aterizat in viteza pe spate. Contactul capului cu solul s-a petrecut de-abia in urmatoarea fractiune de secunda si, din fericire, ne aflam intr-un spatiu de joaca protejat cu "covoras". Copilul a scapat doar cu spaima aferenta, eu insa am numarat din nou orele, in noaptea alba ce a urmat intamplarii cu pricina.

Concluzia acestei povesti ar fi ca nu putem controla absolut tot ceea ce se intampla, oricat de mult ne-am dori acest lucru. O abordare echilibrata, receptiva la nevoile de explorare ale copilului, nu poate elimina complet din ecuatie necunoscuta asociata cu producerea unor astfel de intamplari.

Pe de alta parte insa, cred ca un mediu protejat (in care copilul are acces doar in locurile fara pericole potentiale) este o necesitate (si nu doar in ceea ce priveste genul acesta de incidente - atentie la prize, ustensile ascutite de bucatarie, produse de curatenie, produse cosmetice, samd). Caci fara indoiala, "Paza buna trece primejdia rea!"

Daca totusi se intampla, si presupunand ca nu este vorba despre ceva grav care sa necesite consult medical de urgenta, abordarea trebuie sa fie una constructiva. Adica am comis-o, ne asumam greseala, facem tot ceea ce tine de noi sa-l ajutam pe copil sa depaseasca momentul si mergem mai departe. Stiu: este usor de zis, insa al naibii de greu de pus in practica. Mai concret, iata ce m-a invatat pe mine experienta.

In primul rand, este indicat sa incercam sa nu intram in panica, pt a fi in stare sa evaluam cat mai obiectiv reactiile copilului. De cele mai multe ori, recomandarea preliminara a medicului pediatru tine cont de ceea ce relateaza parintii cu privire la schimbarile aparute dupa producerea incidentului.

Se stie ca loviturile la frunte sunt in general mai putin periculoase decat cele din zona cefei. Insa nici o lovitura nu trebuie tratata cu superficialitate. Daca in primele 24 de ore si in absenta altor factor declansatori - gen indigestie (asa cum am patit noi) apar simptomele cunoscute, medicul pediatru poate recomanda o evaluare neurologica.  

Apoi, este bine de stiut ce optiuni de ameliorare a duerii exista. Adica o doza de Nurofen si crema din plante. In cazul juliturilor, crema de Galbenele s-a dovedit a fi cea mai eficienta, iar pt cucuie si vanatai de orice fel, Arnica (mai ales cea combinata  cu menta racoritoare) face minuni. Pe incercate...

Last, but not tle least... (auto) blamarea nu aduce nici un beneficiu, ci doar frustare si tensiuni inutile, intr-un context in care este necesar sa ne pastram luciditatea si stapanirea de sine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu